de George Cosbuc

Nu te-ai priceput!

Singur tu nu mai placut,

Ca eu tot fugeam de tine?

O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!

Ti-am fost draga, stiu eu bine,

Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.

Si eu toate le-am facut,

Ca sa poti sa-mi spui odata,

Sa ma-ntrebi:”Ma vrei tu, fata?”

Si plângeam de suparata

Ca tu nu te-ai priceput.

 

Nu te-ai priceput!

Zici ca-s mândra si n-am vrut

Ca s-ascult vorbele tale?

Dar de unde stii? În cale

Ti-am umblat si-n deal si-n vale,

Si-oriunde te-am stiut.

Zile lungi mi le-am pierdut,

Sa ma-mprietenesc cu tine:

Tu-mi umblai sfios, Sorine,

Si plângea durerea-n mine

Ca tu nu te-ai priceput.

 

Nu te-ai priceput!

Am fost rea si n-as fi vrut

Sa te las , ca alta fata,

Sa ma strângi tu sarutata?

Dar m-ai întrebat vreodata?

Ma-nvingea sa te sarut

Eu pe tine! Pe-ntrecut

Chip catam cu viclenie

Sa te fac sa-ntrebi, si mie

Mi-a fost luni întregi mânie

Ca tu nu te-ai priceput.

 

Nu te-ai priceput!

Zici ca de m-ai fi cerut

Mamei tale nora-n casa,

N-as fi vrut sa merg? E, lasa!

Ca de-o fata cui-i pasa,

Nu se ia dupa parut!

De-ntrebai, ai fi vazut!

Tu sa fi-nceput iubitul,

Ca-i faceam eu ispravitul -

Tu cu pâinea si cutitul

Mori flamând, nepriceput!